poveste trista

miercuri a terminat ralu scoala. cu o saptamina inainte adina. flori multe, festivitati, graba. of, ce bine ca s-a terminat. anul trecut, la mine a plouat. aveam pantaloni negri si era frig si ma enervau tocurile. nu mai suport tocurile! la inmormintare la bunicu am purtat tocuri si a fost frig… bunica e tot bolnava. nu maninca nimic. zice ca nu are gust mincare. si au trecut deja doua luni. de atunci e tot prin spitale. simte, cred, ca nu mai are pentru ce trai. as putea sa-i fac un stranepot sa-i dau motive. e, cred, prea greu sa-ti mai gasesti un scop in viata cind se duce omul linga care ai fost 50 de ani. si cind se duce dintr-o data. e obosita si nu mai tzipa in telefon cind o sun. vorbeste stins si mi-e mila. ultima data era in spital si incerca sa zimbeasca si sa ne convinga ca totul e bine si ca se vindeca. si ca maninca si ca e ok. as vrea sa fie asa, dar nu stiu cum sa o ajut. e prea trist cind mor oamenii. adica noi avem nesimtirea sa facem o megatragedie daca ne paraseste iubitul cu care am fsot 3 luni. sau 3 ani. dar un om de 70.. fara viata inainte si fara perechea care i-a fost la bine si la rau alaturi… are, daca nu forta sa mai lupte, macar forta sa se prefaca, pentru ceilalti, ca lupta. pling toata noapte, imi spunea. nu stiu de ce, dar tot pling. nu e suparata pe nimeni, nu are pe cine. e suparata pur si simplu, curat, fara ura sau resentimente. e prea trist…